Conceptul Seriei „Giuvaere corale” pe care le pregătim se
axează pe deschiderea apetitului publicului spre muzica corală, un teren intrat
de ceva timp în obscuritate.
Pe fondul unei bruște tranziții culturale postdecembriste, arta
corală a suferit o imensă regresie, regresie care nu pare să fi avut loc în
structurile occidentale ce nu au trecut prin atât de bruște răsturnări ale structurii
și percepției colective. Informarea atât prin canalele new-media (Internet),
cât și din prisma revistelor la care suntem abonați și racordați (din sfera
organizațiilor corale din care facem parte: Asociația Națională Corală din
România, membră, la rândul ei, a Asociației Europa Cantat) ne arată că viața
corală din Statele Unite sau din Europa vestică își păstrează troficitatea, suculența
și plinătatea de resurse. Apoi, știm de activitatea muzicală de acest gen din
Orientul extrem, unde coralitatea reprezintă un mare element de fascinație și
mândrie.
Despre coralitatea românească, știm că înainte de ’89 exista un avânt global
(de masă?) spre cântul în ansambluri. Bineînțeles, ne vom referi în mod special
la formațiile semiprofesioniste și de amatori. Se cunoaște că toate
întreprinderile, branșele, facultățile (spre exemplu, fiecare (!) facultate din
cadrul Universității București avea câte un cor!) exista câte un astfel de grup
vocal. Uneori, în uzinele mari existau coruri de peste 80-100 de persoane, unde
se făcea muzică la nivel foarte înalt.
Ipoteze asupra descreșterii interesului în coralitate de la
noi din țară după Revoluție pot fi formulate din belșug: probabil ne-am putea
referi la respingerea cultului personalității care încolțise viguros și în
acest mod de manifestare artistică; apoi, diversificarea aproape brutală a
metodelor de petrecere a timpului liber; nu în ultimul rând, poate chiar
perpetuarea unor stiluri de conducere corale neadaptate timpului prezent.
Totuși, nu acest diagnostic face obiectul materialului de astăzi, dar îl putem
relua, eventual, cu o ocazie ulterioară.
Noi, însă, nu ne simțim descurajați de aceste constatări, ci
încercăm să găsim soluții pertinente.
Așa ne-a venit ideea seriei „Giuvaerelor corale”. Câte un
concert (reluat, apoi, în funcție de contexte) dedicat câte unei anumite arii
repertoriale. Putem enumera, rece, câteva obiective pe care o astfel de
strategie le urmărește:
1. readuc în atenția publicului „șlagăre” ale
fiecărui gen/epocă, șlagăre care deschid interesul spre
2. abordarea unor piese mai puțin cunoscute, care
să devină la rândul lor potențiale șlagăre;
3. dezvelirea, scoaterea la lumină a unor lucrări
necunoscute, neinterpretate, obscure, adevăratele pietre prețioase, care sunt
fie lucrări foarte vechi, fie lucrări neglijate, fie lucrări „calde”, tocmai
ieșite din tipar sau de sub peniță, ale unor compozitori contemporani.
Anul trecut am dat startul, în Sala „George Enescu” a
Conservatorului Bucureștean, cu Concertul „Giuvaere corale laice românești”, un
eveniment reluat apoi de trei ori în ipostază concertistică (odată chiar în
afara capitalei) și de încă patru în formulă abreviată, solicitată la diverse
evenimente academice.

Din punct de vedere repertorial, am inclus o serie de
„hit”uri corale, cum ar fi „Floarea albastră” de Spătărelu (pe versuri
eminesciene), „Sârba pe loc” de Danga, „Chindia” lui Pașcanu sau „Morarul” de Georgescu
Kiriac. Sperând, astfel, că am reușit să captăm interesul publicului (și că am
asigurat un final reușit), am introdus apoi lucrări ce, în contextul actual,
sunt mai puțin cunoscute, deși au fost cântate destul de mult cu ceva timp în
urmă: gluma „Fata de păstor” de Teodorescu, madrigalul „Stelele-n cer” pe
versuri de Mihai Eminescu, „Mocirița și jocul” lui Radu Paladi (în viziunea
aranjată de Dan Mihai Goia), lucrarea de virtuozitate „Răsunetul Ardealului” de
Vidu și monumentala suită corală „Flăcări și roți” de Corneliu Cezar. Ca apoi
să îndrăznim să ne apropiem de câteva lucrări mai puțin cunoscute sau chiar
foarte puțin interpretate: „Cântec de dor” de Cucu, „Cântecul fără de cuvinte”
aparținând regretatei compozitoare contemporane Liana Alexandra sau „Doña Sol” de Nicolae Suciu,
altă piesă foarte sensibilă compusă pe versurile poetului național.

Am reușit, astfel, credem noi, să îmbinăm stilistic atât
registrul cult, cât și cel de inspirație folclorică, încercând, mereu, să
aprofundăm sensurile transcendentale ale muzicii, să surprindem semnificații
noi sau să ne surprindem pe noi cuprinși de măreția înțelepciunii universale.
Concertul din București l-a avut ca invitat special pe
actorul de comedie Radu Gheorghe, care a realizat detensionarea stărilor
într-un mod fascinant și adecvat. La pian ne-a acompaniat cu dedicare și
profesionalism D-na Lect. Univ. Dr. Laura Smărăndescu, cadru didactic al
instituției-gazdă.
Acesta a fost un început. Ce urmează?
În 19 mai 2014, la Biserica „Sf. Elefterie” vom avea bucuria de a continua seria
menționată cu „Giuvaere corale religioase românești”, urmând același demers de
a prezenta o altă filă a repertoriului național, dorind, astfel, să venim în
întâmpinarea setei crescânde a publicului, nestăvilind-o complet, ci
stimulând-o și direcționând-o.
În perioadele următoare dorim să realizăm concerte de
Giuvaere ale Renașterii, ale Clasicismului muzical, Romantismului, Giuvaere
contemporane, Giuvaere ale Jazzului și câte altele nu se pot face...
Să sperăm și să avem credința că vom avea puterea și
determinarea de a duce cât mai departe acest proiect. Nu neapărat „să-l ducem
la capăt”, căci în viziunea noastră, dacă am găsi un „capăt”, un punct
terminus, acesta ar însemna începutul plafonării și al anihilării intelectuale
și creatoare. Ne dorim, din contră, ca drumul nostru să fie cât mai lung și cât
mai inspirant.
Pe data viitoare, când vom scrie câte puțin despre acest concert pentru care repetițiile sunt în toi, despre alegerea lucrărilor, despre abordarea acestora! Cu bine! :)